O echipă de cercetători de la ESMT Berlin, IIASA, Bauhaus Earth și Universitatea din Sussex propune elaborarea unor planuri științifice distincte pentru angajamentele corporative net-zero din fiecare industrie. Articolul de perspectivă, publicat în Nature Sustainability, pornește de la o problemă majoră de comparabilitate: flexibilitatea metodelor contabile poate face ca emisiile raportate de aceeași companie să difere de aproximativ două ori. Autorii susțin că standardele actuale de raportare trebuie completate cu repere care să precizeze cât poate reduce realist fiecare sector și cum trebuie gestionate emisiile rămase.
- Peste 2.000 de companii, cu venituri anuale cumulate de 36,6 trilioane de dolari SUA, și-au asumat obiective net-zero.
- Doar 7% dintre angajamente îndeplinesc criterii reale de integritate, potrivit celui mai recent Net Zero Stocktake.
- Planurile propuse ar acoperi contabilizarea emisiilor, stabilirea țintelor, urmărirea progresului și gestionarea emisiilor reziduale.
Diferențele de contabilizare pot schimba imaginea unei companii
Mai mult de 2.000 de companii care generează anual 36,6 trilioane de dolari SUA — aproximativ 160 de trilioane de lei — au anunțat angajamente net-zero. Potențialul anual de reducere asociat sectorului corporativ este estimat la 18–21 de gigatone echivalent CO₂.
Cu toate acestea, cel mai recent Net Zero Stocktake consideră că numai 7% dintre angajamentele corporative net-zero demonstrează o integritate autentică.
Problema identificată de cercetători nu este lipsa declarațiilor, ci absența unei baze științifice comune. Standardele existente stabilesc în principal ce informații trebuie prezentate, în timp ce planurile sectoriale propuse ar defini reperele necesare pentru a compara firmele care activează în aceeași industrie.
Un punct sensibil îl reprezintă emisiile Scope 3. În cadrul GHG Protocol, această categorie acoperă emisiile indirecte din lanțul valoric al unei companii, nu doar energia și combustibilii utilizați direct de aceasta. Pentru o firmă, aici pot intra activitățile furnizorilor, transportul sau folosirea produselor vândute.
Patru repere ar putea face obiectivele comparabile
Fiecare plan sectorial ar urma să includă patru componente: o metodă consecventă de contabilizare a emisiilor, obiective calibrate pentru industria respectivă, reguli pentru monitorizarea progresului și o formă de guvernanță a emisiilor reziduale, adică a celor care rămân după aplicarea reducerilor realizabile.
În industria alimentară și a băuturilor, de exemplu, un asemenea cadru ar pune în legătură emisiile din agricultură, ambalare, transport și refrigerare cu traiectoriile climatice relevante. Astfel ar putea fi separate reducerile fezabile de emisiile reziduale considerate inevitabile, precum metanul provenit de la animale.
Pentru investitori, aceasta ar însemna că două companii din același domeniu ar putea fi evaluate după aceeași bază științifică, nu doar după propriile definiții ale progresului.
Diferențele dintre industrii sunt esențiale. Construcțiile trebuie să ia în calcul emisiile încorporate în ciment, oțel și sticlă, infrastructura pentru inteligență artificială se confruntă cu cererea de electricitate și concurența pentru minerale, iar instituțiile financiare trebuie să evalueze planurile de tranziție din portofoliile de creditare.
Schimbările politice sporesc miza unor reguli comune
Propunerea apare într-un context în care autorii constată slăbirea politicilor climatice sub presiuni geopolitice și economice. Statele Unite s-au retras din Acordul de la Paris la începutul anului 2026, iar pachetul Omnibus al Uniunii Europene a redus semnificativ aria de aplicare a Directivei privind raportarea de sustenabilitate a companiilor, CSRD.
CSRD este cadrul european prin care firmele vizate trebuie să publice informații standardizate despre sustenabilitate. Pentru companiile și investitorii din România, reducerea sferei directivei nu elimină nevoia de a compara credibil planurile climatice; dimpotrivă, o metodologie sectorială ar putea conta mai mult acolo unde obligațiile legale devin mai puțin cuprinzătoare.
Autorii avertizează și asupra dependenței colective de creditele de carbon și de capacitatea limitată de eliminare a carbonului. În opinia lor, orientările actuale pentru Scope 3 cer companiilor să reducă ceea ce pot și să neutralizeze restul, fără să cuantifice suficient aceste două componente.
Propunerea trebuie transformată în metodologii pentru fiecare industrie
Următorul pas indicat de cercetători este dezvoltarea efectivă a planurilor pe sectoare. Acestea ar putea oferi o bază comună pentru măsurarea Scope 3 prin GHG Protocol, pentru angajamentele voluntare din inițiativa Science Based Targets și pentru raportările cerute de CSRD și de International Sustainability Standards Board.
În practică, utilitatea lor va depinde de capacitatea de a transpune traiectoriile climatice globale în criterii aplicabile companiilor cu lanțuri valorice similare. Un astfel de proces ar putea arăta ce reduceri sunt realist posibile, ce emisii rămân și dacă obiectivele declarate reflectă o ambiție comparabilă.
Credeți că firmele ar trebui evaluate prin reguli net-zero specifice industriei sau printr-un singur standard aplicabil tuturor?
